Conan
Moderator
 Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 198
|
|
DNS - Domain Name System
Când am prezentat nivelul reţea spuneam că foloseşte o schemă de adresare ierarhizată. Programele însă fac referire destul de rar la sistemele gazdă prin adresa lor IR De cele mai multe ori se utilizează şiruri ASCII de genul: , sau. Chiar şi în această situaţie Internetul ştie numai de adresele binare despre care am discutat deja. Prin urmare, a fost nevoie de un mecanism care să convertească şirurile ASCII în adrese binare. Pentru majoritatea dintre noi este mult mai uşor de memorat un nume decât o adresă binară. Din acest motiv, proiectanţii Internetului au creat DNS (Sistemul Numelor de Domenii) care permite referirea calculatoarelor gazdă cu ajutorul numelor.
DNS este, practic, un soft care transformă numele (feaa.uaic.ro) în adresă IP şi invers. Pentru a face o-astfel de transformare, DNS are nevoie de câteva informaţii. Aceste informaţii sînt stocate pe mai multe calculatoare din Internet (servere DNS). în fond, DNS este un exemplu tipic de baze de date distribuite. O bază de date distribuită poate fi văzută ca o sumă de fişiere memorate pe calculatoare diferite din Internet - localizate în spaţii geografice diferite. Softul pentru baza de date distribuită gestionează şi controlează întreaga colecţie de date ca pe o singură bază de date.
DNS este alcătuit din trei mari componente:
• Spaţiul numelor de domeniu,
• Servere de nume,
• Resolvere.
Spaţiul numelor de domenii reprezintă informaţia conţinută în baza de date distribuită din Internet. Putem să ne imaginăm această informaţie ca o structură arborescentă:
• arpa - este un domeniu Internet special, care transformă adresele IP în nume;
• grupul generic sau al organizaţiilor - are etichete de domeniu compuse din trei caractere (corn, edu, gov, mii);
• grupul geografic al ţărilor - are etichete de domeniu compuse din 2 caractere (us, ro, fr).
Internet Asstgned Numbers Authority (IANA)1 este organismul care administrează la nivel mondial numele de domenii. La nivel conceptual, Interne tul este divizat în domenii de nivel superior care, la rîndul lor, sînt divizate în subdomenii etc.
Componentele unui nume pot avea maximum 64 de caractere, iar întreaga cale nu poate depăşi 255 de caractere. Numele de domenii ar trebui să conţină doar litere, deşi în practică se întâlnesc situaţii care nu respectă această cerinţă (atunci când se doreşte ca site-ul să fie mai uşor de regăsit de către motoarele de căutare se introduc şi cifre). O astfel de situaţie poate crea probleme aplicaţiilor care analizează doar primul caracter al unei adrese pentru a identifica DNS-ul căreia aparţine.
Fiecare domeniu controlează maniera de alocare a subdomeniilor sale, motiv pentru care atunci când se creează un nou domeniu, se cere permisiunea domeniului în care va fi inclus.
Serverele de nume sunt programe server care stochează informaţia DNS şi răspund cererilor adresate de alte programe. Un server de nume nu trebuie să ştie adresele celorlalte servere de nume din DNS. în schimb, trebuie să ştie cum să contacteze serverele de nume rădăcină, care, la rândul lor, trebuie să ştie numele şi adresele IP ale tuturor serverelor de nume de nivel doi. Arborele serverelor de nume este foarte larg şi cu foarte puţine niveluri. Deci, serverul nu trebuie să transmită cererea la prea multe servere.
Domeniile de responsabilitate poartă denumirea de zone. Organizaţia responsabilă pentru o anumită zonă poate divide mai departe zona, fragmentând-o până când o singură persoană poate gestiona alocarea numelor. Această persoană este numită, de obicei, administrator DNS.
Deoarece serviciile de căutare DNS sunt operaţii critice (dacă un program nu poate obţine adresa IP căutată, nu poate realiza conexiunea dorită , Internet a impus, pentru fiecare zonă, un server DNS primar şi unul sau mai multe servere secundare. în general, serverele secundare conţin aceeaşi informaţie ca serverul primar. Ele sînt folosite pentru a crea „copii de siguranţă", în cazul în care serverul primar se defectează sau este supraîncărcat cu cereri.
Un server de nume primar stochează informaţia DNS local în fişiere speciale. Un server de nume secundar preia datele de la serverul primar al zonei, printr-un proces care poartă numele de transfer zonal. în general, un server secundar interoghează serverul primar o dată la câteva ore.
Resolverele sunt programe care extrag informaţiile din serverele de nume, ca răspuns la cererile unor clienţi. Un client contactează serverul de nume pentru zona din care face parte. Serverul examinează cererea pentru a determina dacă are autoritate pentru domeniul specificat. în caz afirmativ, se face transformarea numelui în adresa IP şi se trimite răspunsul înapoi la client. în cazul în care serverul nu poate face transformarea direct, răspunsul depinde de tipul cererii trimise de client. Un client poate cere o transformare a numelor în două moduri:
• cu rezolvare recursivă - serverul va contacta la rândul lui un alt server de nume, de obicei de pe un nivel superior din arborele serverelor de nume. Acesta, la rândul lui, va examina cererea şi dacă nu poate să facă transformarea, va contacta un alt server. Şi tot aşa, până când va fi contactat un server care poate rezolva această cerere;
• cu rezolvare iterativă - serverul va comunica clientului ce server să contacteze mai departe. Clientul va adresa o cerere acestui server, trimis de serverul zonal, şi tot aşa mai departe până când cererea va ajunge la un server care va face transformarea. Când un server recepţionează o cerere cu rezolvare iterativă şi nu poate traduce numele de domeniu, acesta va transmite clientului ce server să contacteze mai departe.
Modificat de Conan (acum 16 ani)
|
|
