|
costin1920
Moderator
Inregistrat: acum 16 ani
Postari: 1
|
|
Noţiunea de «reţea» are multe definiţii, cei mai mulţi specialişti acceptă că o reţea reprezintă un sistem informatic în care sunt conectate două sau mai multe calculatoare. Când aceste calculatoare (PC-uri în 99% din situaţii) sunt conectate
între ele utilizatorii pot «împărţi» resurse comune, software şi hardware ca şi: fişiere, periferice –imprimante, modemuri, dispozitive de stocare-salvare, CD rom etc.
Când reţelele din mai multe locaţii fizice sunt conectate între ele prin sistemele telefonice (sau altele similare), utilizatorii pot comunica prin poşta electronică (e- mail), pot naviga pe internet sau pot folosi sisteme complexe de video conferinţă în timp real, cu şi între utilizatori situaţi la diferite distanţe .
Fiecare reţea include:
o Cel puţin doua calculatoare (PC)
o Minim o placa de reţea (NIC = network interface card) pe fiecare PC, numită uneori adaptor de reţea
o Un mediu de interconectare fizică, uzual fire sau cabluri, şi mai nou conexiuni “fără fir” (wireless), existent atât între PC-uri cât şi în legătură cu perifericele
o Un sistem de operare (al reţelei), din familiile Microsoft, Novell, Lantastic sau UNIX, Linux (cele mai cunoscute şi utilizate)
Cele mai multe reţele moderne conţin, chiar daca este o simpla conexiune între 2 PC-uri, dispozitive active de tip HUB sau SWITCH care acţionează ca şi Puncte de
Conexiune între PC-uri .
Unde:
PC = personal computer, calculator de tip personal (99% din piaţă
NIC = network interface card (placa de reţea)
Cable = cablu/mediu fizic de conectare
Software = programe informatice dedicate funcţiilor esenţiale în reţele
1.1. Clienţi şi Servere
Adesea când o reţea se dezvolta şi sunt adăugate mai multe PC-uri, unul dintre ele va acţiona ca un Server, un centru de stocare şi dispecerizare a fişierelor şi aplicaţiilor (programelor) utilizate de Clienţi (utilizatori). Serverele gestionează şi accesul utilizatorilor la echipamentele conectate în reţea, partajate de utilizatori
(imprimante, periferice etc.).
Definirea unuia din PC-uri ca şi SERVER este utilă în ideea de a extinde capacitatea unui singur calculator în direcţia stocării şi gestionarii informaţiilor partajate, versus extinderea fiecărui PC (raţiuni de costuri-performante).
Fiecare PC conectat la un Server se numeşte CLIENT pentru diferenţiere ca şi funcţie în reţea.
Notă : nu este neapărat necesar să aveţi un Server Dedicat în reţeaua dvs. (numai pentru funcţii de server). Cu numai câteva PC-uri o reţea poate fi de tipul «legătură în serie» «peer to peer». În acest caz utilizatorii pot schimba fişiere, mesaje email, face copii ale documentelor şi programelor, şi chiar utiliza periferice în mod partajat, conectate fiind la fiecare PC. Cu cât creşte numărul de utilizatori conectaţi la reţea un SERVER dedicat poate fi necesar pentru a Gestiona ca un PUNCT CENTRAL funcţii precum stocări şi rezervări ale fişierelor şi programelor, şi actualizări-versiuni ale acestora.
1.2. Conexiuni şi cablaje
Există 3 tipuri primare de cablare (medii fizice) în reţele:
o Cablu torsadat (Twisted pair = TP), unul dintre standardele industriale cele mai răspândite (în România)
o Cablu Coaxial, asemănător celor din reţelele de televiziune (ca şi aspect), în curs de dispariţie în domeniu, inclusiv în România
o Cablu Optic (fibra optică, utilizat în conexiunile dintre segmente de reţele în reţele de mare areal (metropolitane etc.), şi/sau în domenii agresive
(corozive, cu vibraţii etc.) reprezentând un mediu fizic de mare performanţă (viteze, fiabilitate) dar şi un preţ mai ridicat .
Fig. 1.2. Tipuri de cablaje utilizate în reţelele uzuale
Notă:
Selectarea cablajului şi a sistemului /modelului de cablare structurată este importantă pentru fiecare punct de lucru, ca şi pentru clădirile în ansamblu. Realizarea acestora trebuie corelată cu nevoile prezente, dar având în vedere şi perspectivele de extindere, previzibile în viitor, ţinând seama şi de tendinţele de evoluţie în domeniul informatic în general şi al firmei în special.
De exemplu: reţelele de tip Ethernet pot utiliza conexiuni de tip UTP categoria 3 care trebuie modernizate (up-grade) la categoria 5 (fast ethernet), lucru realizabil schimbând ÎNTREAGA cablare.
1.3. Plăcile / adaptoarele de conectare la reţele (NIC-urile)
NIC-urile, plăcile/adaptoare de reţea (uzual numite în România) sunt instalate în carcasa PC-ului, fiind conectate cu placa de bază, respective cu panoul din spate al
PC-ului (mufe RJ 45). La calculatoarele portabile (notebook-uri) aceste plăci sunt de regulă inserate în conexiuni (sloturi) accesibile din exterior sub forma unor interfeţe de tip PCMCI, având forma cunoscută sub denumirea de PC Card.
NIC-urile de tip Ethernet vor putea fi conectate doar la medii fizice adecvate, respectiv reţele rapide sau lente (10/100Mhz). În ultimii ani NIC-urile sunt prevăzute cu mai multe standarde, sub denumirea de plăci combo (conexiuni tip Coaxial 10Base2, respctiv UTP/ 10Base-T).
Pe cele mai moderne placi de baza din PC-uri există mai nou moda încorporării şi a plăcilor de tip NIC, ceea ce duce la noi avantaje (preţ dar şi dezavantaje (în situaţii de defectare a oricărei placi).
Unele NIC-uri suportă de asemenea conexiuni “fără fir”, utilizând tehnologii radio sau IR (infraroşu) pentru transmisiuni prin «aer». Aceste NIC-uri au funcţiuni logice ca şi ale celor clasice (fir), având diferenţe majore în partea de interfeţe fizice / traductori.
Standarde precum PCI (Peripheral Component Interconnect) şi ISA (Industry Standard Architecture) sunt disponibile atât la plăcile standard PC, cât şi pe plăcile de reţea pentru portabile (notebook, laptop, agende manageriale).
Fig. 1.3. Placa de reţea _NIC
1.4. Hub-uri (repetoare)
Sunt simple dispozitive active care conectează grupuri de utilizatori. HUB-urile sunt transparente la traficul de date, fişiere, e-mailuri, informaţiile primite pe un port fiind distribuite pe toate celelalte porturi active .
Este cunoscut ca un dispozitiv «neinteligent», el neoperând activ în aşa numitul domeniu de coliziuni (conexiunile dintre PC-uri nefiind tratate, dispozitivul
îmbunătăţind doar nivelul semnalelor), motiv pentru care este cunoscut şi ca repetor. Dat fiind evoluţia/scăderea preţurilor pentru dispozitivele active inteligente (switch-uri, rutere) în acest moment HUB-ul nu mai reprezintă o soluţie promovata de firmele de specialitate pentru extinderea RC, exceptând situaţiile utilizate ca simplu repetor.
Ca şi repetoare există şi dispozitive dedicate, ele având în general şi alte elemente de adaptare la extinderi ale RC, în funcţie de mediul fizic de extensie (exemplu: extensie în exteriorul clădirii a RC).
Fig. 1.4. Utilizare HUB-uri şi /sau REPETOARE
1.5. Puncte de Acces
Reţelele fără fir utilizează Puncte de Acces (Acces Point) – dispozitive care au funcţiuni asemănătoare cu a HUB-urilor şi, mai nou cu a SWITCH-urilor şi a ROUTER-elor – şi interfeţe specializate transmisiilor fără fir (aer-aer).
Ele acţionează şi ca PUNŢI de legătură (BRIDGES) între reţele «cablate» şi reţele rapide Ethernet.
1.6. Comutatoare (SWITCH-URI)
Reprezintă dispozitive active – mai inteligente decât HUB-urile, proiectate pentru a gestiona eficient lărgimea de bandă utilizata de către utilizatori şi/sau grupuri de utilizatori. Ele pot interpreta adresele din pachetul de date şi direcţiona fluxurile către segmentele reţelei, fără a produce transmisii «oarbe» şi fără a supraîncărca traficul cu pachete de date cu destinaţiile necunoscute.
Pentru a izola transmisiile între porturi, SWITCH-ul stabileşte o conexiune temporară
între sursă şi destinaţie, oprind-o atunci când transferul a luat sfârşit. Un switch este similar cu un sistem telefonic cu linii private/personalizate, faţă de un hub similar unor
«party line-uri» în care toata lumea poate vorbi cu toata lumea....
Fig. 1.5. Exemplu de utilizare Switch-uri / Acces Point-uri
1.7. Rutere (Routers)
Comparativ cu HUB-urile şi SWITCH-urile, ruterele sunt dispozitive active mai inteligente. Ele utilizează adrese pentru pachetele de date pentru a determina care router sau staţie de lucru va primi următorul pachet. Bazat pe o hartă a reţelei reprezentată ca şi o TABELĂ de RUTARE, ruterele pot asigura cel mai eficient
TRASEU al datelor către destinaţie. În cazul în care o legătură între două rutere se defectează, ruterele pot reface trasee alternative pentru a păstra fluenţa traficului de date. Sisteme similare există şi în RC, sub forma unor dispozitive de reglare şi optimizare a traficului de date (ROUTER)
2. Clasificarea retelelor
O retea de calculatoare este un grup interconectat de calculatoare. Retelele pot fi clasificate dupa nivelul de retea la care isi desfasoara activitatea in conformitate cu modele de referinta de baza , considerate ca standarde din industrie, cum ar fi cele cinci – nivele (layer) de Internet Protoclo Suite model.
2.1 Clasificarea retelelor dupa intindere
2.1.0 Retea personala {Personal Area Network (PAN)}
2.1.1 Retea locala {Local Area Network (LAN) }
2.1.2 Campus Area Network (CAN)
2.1.3 Metropolitan Area Network (MAN)
2.1.4 Wide Area Network (WAN)
2.1.5 Global Area Network (GAN)
2.1.6 Internetwork
2.1.7 Intranet
2.1.8 Extranet
2.1.9 Internet
2.2 Clasificarea retelelor dupa metoda de conectare
Retele de calcul poate fi, de asemenea, clasificate în funcţie de tehnologia hardware-ului care este utilizat pentru a conecta dispozitivele individuale în reţea, cum ar fi fibră optică, Ethernet, Wireless LAN, HomePNA, sau linie de putere de comunicare
Ethernet utilizeaza fire pentru a conecta dispozitive inre ele. De multe ori le angajează hub-uri, switch-uri, poduri, şi / sau rutere.
Wireless LAN este construit pentru a conecta dispozitivele fara cablare. Aceste dispozitive utiliza o frecvenţă radio pentru a se conecta
2.3 Clasificarea retelelor in functie de topologie
Prin topologia unei retele se intelege modul de interconectare a calculatoarelor in retea. Folosirea unei anumite topologii are influenta asupra vitezei de transmitere a datelor, a costului de interconectare si a fiabilitatii retelei. Exista cateva topologii care s-au impus si anume: magistrala, inel, arbore. Pe langa acestea intalnim si alte modele topologice: stea, inele intersectate, topologie completa si topologie neregulata . In figura 1 puteti vedea reprezentarea , sub forma de grafuri, a acestor modele.
Topologia de magistrala este cea mai folosita atunci cand se realizeaza retele locale de mici dimensiuni, iar performantele nu trebuie sa fie spectaculoase. Acest model topologic se mai numeste si magistrala liniara, deoarece exista un singur cablu care leaga toate calculatoarele din retea. Avantajul este atat acela al costului mai scazut (se foloseste mai putin cablu), dar si acela ca, in cazul ruperii unui cablu sau defectarii unui calculator, nu se ajunge la oprirea intregii retele. Dezavantajul folosirii unui singur cablu este ca, atunci cand doreste sa transmita date, calculatorul trebuie sa "lupte" pentru a castiga accesul (trebuie sa astepte eliberarea cablului).
Topologia de inel conecteaza fiecare calculator de alte doua, imaginea fiind aceea a unor calculatoare asezate in cerc. Datele transmise de un calculator trec prin toate calculatoarele intermediare inainte de a ajunge la destinatie. Daca nu se folosesc cabluri suplimentare, oprirea unui calculator sau ruperea unui cablu duce la oprirea intregii retele. Performantele unei retele inel sunt ceva mai mari decat ale unei retele magistrala.
Topologia stea foloseste un calculator central care va fi conectat cu toate celelalte calculatoare prin cabluri directe. Toate transferurile de date se realizeaza prin intermediul calculatorului central. Daca se foloseste un calculator central de mare putere, atunci reteaua va avea performante ridicate, insa defectarea acestuia duce la oprirea retelei.
Se pot folosi topologii combinate, cum ar fi lantul de stele insa, orice topologie ar fi aleasa, exista un numar de probleme ce trebuiesc rezolvate (modul de obtinere a accesului este una dintre cele mai importante, trebuind eliminata posibilitatea ca un singur calculator sa "monopolizeze" mediul de transmisie). Apar probleme suplimentare atunci cand reteaua noastra este eterogena (conecteaza diverse tipuri de calculatoare sau este formata din mai multe retele diferite ca tip).
Trebuie sa facem distinctie intre topologia fizica, despre care am discutat mai sus, si topologia logica (modul in care datele sunt transferate de la un calculator la altul).
2.4 Clasificarea retelelor dupa protocol de comunicatie
Un concept foarte important in retelele de calculatoare este acela de protocol .
PROTOCOL =ansamblu de conventii si reguli pe baza carora se realizeaza transmiterea datelor
ARHITECTURA =modul de interconectare a componentelor retelei, pentru a realiza un anumit mod de functionare
Arhitectura unui sistem trebuie sa ne dea informatii despre modul in care se conecteaza componentele sistemului si despre interactiunea dintre acestea, dar ofera si o imagine generala a sistemului. Stabilirea arhitecturii sistemului, fie ca este vorba despre o retea sau despre un produs software, este una dintre cele mai importante etape ale realizarii unui proiect. Este vital sa se stabileasca zonele critice ale sistemului, adica acele componente ce prezinta risc mare de defectare sau care, prin defectarea lor, pot provoca oprirea partiala sau totala a sistemului. Trebuiesc luati in considerare si factorii care ar putea avea influenta asupra sistemului (pana si conditiile atmosferice ar putea influenta functionarea unei retele).
Pentru reducerea complexitatii alcatuirii, majoritatea retelelor sunt organizate pe mai multe nivele (straturi), in sensul impartirii stricte a sarcinilor: fiecare nivel este proiectat sa ofere anumite servicii, bazandu-se pe serviciile oferite de nivelele inferioare. Atunci cand doua calculatoare comunica, in fapt, se realizeaza o comunicare intre nivelele de acelasi rang ale celor doua masini. Nivelul n al masinii A realizeaza schimb de date cu nivelul n al masinii B prin intermediul unui protocol numit protocolul nivelului n . In realitate datele nu sunt transmise de la nivelul n al unei masini catre nivelul n al alteia. In schimb, fiecare nivel realizeaza prelucrarile specifice asupra datelor si le transmit nivelului inferior, pana la nivelul fizic unde se realizeaza schimbul efectiv de date. Doar din punct de vedere logic se poate vorbi de o "conversatie" intre nivelele a doua masini.
Intre oricare doua nivele adiacente exista o interfata , care stabileste care sunt serviciile oferite nivelului superior. In momentul proiectarii arhitecturii retelei trebuie sa se specifice clar numarul de nivele si interfetele aferente. Multimea protocoalelor si a nivelelor reprezinta arhitectura retelei. Specificatiile arhitecturii (i.e. documentatia ce descrie arhitectura) trebuie sa fie destul de detaliate pentru a permite implementarea de aplicatii care sa se conformeze specificului fiecarui nivel.
2.4.1 Modelul arhitectural ISO-OSI
Vom lamuri pentru inceput intelesul unui cuvant, standard, care, alaturi de termeni precum contor, tutorial, implementare, specificatie... produc frisoane unei "anumite parti" a tineretului studios...
Odata cu aparitia unei noi tehnologii, se manifesta si un fenomen de proliferare a produselor ce utilizeaza tehnologia respectiva, fiecare producator dorind sa impuna pe piata propria realizare (mai buna sau mai proasta decat altele). Dupa un anumit timp, piata realizeaza o "selectie naturala", ramanand in competitie doar produsele de calitate (mai sunt si cateva exceptii, cum ar fi acea firma a carui nume incepe cu M, se termina cu T si are un produs W...). Acest interval de timp duce la "maturizarea" tehnologiei respective si reprezinta un test al utilitatii ei. Urmeaza interminabile discutii si controverse intre firmele combatante, iar o comisie internationala incearca sa stabileasca un set de reguli si conventii obligatorii pentru toti cei ce dezvolta produse bazate pe tehnologia in discutie. Astfel se naste un standard . "Fizic", standardul se prezinta sub forma unui "metru cub" de documentatie, prea putin accesibila omului de rand, continand recomandari pe care nu toti le respecta sau ar fi imposibil ca, respectandu-le, sa "iasa" un produs functional (sfarsitul glumei). Standardul este important pentru unificarea diverselor variante ale tehnologiei respective si defineste un set de reguli generale, universal acceptate, contribuind la aparitia de produse portabile (na, a mai aparut un termen !).
Standardele sunt aprobate de organizatii internationale, cum ar fi: OSI (International Standards Organisation), ECMA (European Computer Manufacturer's Association), IEEE (Institute of Electrical and Electronical Engineers), ANSI.
Elaborarea standardelor pentru retele a devenit necesara datorita diversificarii echipamentelor si serviciilor, care a condus la aparitia de retele eterogene din punctul de vedere al tipurilor de echipamente folosite. In plus, multitudinea de medii fizice de comunicatie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinta pentru interconectarea calculatoarelor, cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System Interconnection).
Modelul ISO-OSI imparte arhitectura retelei in sapte nivele, construite unul deasupra altuia, adaugand functionalitate serviciilor oferite de nivelul inferior. Modelul nu precizeaza cum se construiesc nivelele, dar insista asupra serviciilor oferite de fiecare si specifica modul de comunicare intre nivele prin intermediul interfetelor. Fiecare producator poate construi nivelele asa cum doreste, insa fiecare nivel trebuie sa furnizeze un anumit set de servicii. Proiectarea arhitecturii pe nivele determina extinderea sau imbunatatirea facila a sistemului. De exemplu, schimbarea mediului de comunicatie nu determina decat modificarea nivelului fizic, lasand intacte celelalte nivele.
In figura 2 puteti vedea cele sapte nivele ale modelului arhitectural OSI.
In cele ce urmeaza voi prezenta cate ceva despre fiecare nivel:
1. Nivelul fizic are rolul de a transmite datele de la un calculator la altul prin intermediul unui mediu de
comunicatie. Datele sunt vazute la acest nivel ca un sir de biti. Problemele tipice sunt de natura electrica: nivelele de tensiune corespunzatoare unui bit 1 sau 0, durata impulsurilor de tensiune, cum se initiaza si cum se opreste transmiterea semnalelor electrice, asigurarea pastrarii formei semnalului propagat. Mediul de comunicatie nu face parte din nivelul fizic.
2. Nivelul legaturii de date corecteaza erorile de transmitere aparute la nivelul fizic, realizand o comunicare corecta intre doua noduri adiacente ale retelei. Mecanismul utilizat in acest scop este impartirea bitilor in cadre ( frame), carora le sunt adaugate informatii de control. Cadrele sunt transmise individual, putand fi verificate si confirmate de catre receptor. Alte functii ale nivelului se refera la fluxul de date (astfel incat transmitatorul sa nu furnizeze date mai rapid decat le poate accepta receptorul) si la gestiunea legaturii (stabilirea conexiunii, controlul schimbului de date si desfiintarea conexiunii).
3. Nivelul retea asigura dirijarea unitatilor de date intre nodurile sursa si destinatie, trecand eventual prin noduri intermediare (routing ). Este foarte important ca fluxul de date sa fie astfel dirijat incat sa se evite aglomerarea anumitor zone ale retelei (congestionare ). Interconectarea retelelor cu arhitecturi diferite este o functie a nivelului retea.
4. Nivelul transport realizeaza o conexiune intre doua calculatoare gazda (host) detectand si corectand erorile pe care nivelul retea nu le trateaza. Este nivelul aflat in mijlocul ierarhiei, asigurand nivelelor superioare o interfata independanta de tipul retelei utilizate. Functiile principale sunt: stabilirea unei conexiuni sigure intre doua masini gazda, initierea transferului, controlul fluxului de date si inchiderea conexiunii.
5. Nivelul sesiune stabileste si intretine conexiuni (sesiuni) intre procesele aplicatie, rolul sau fiind acela de a permite proceselor sa stabileasca "de comun acord" caracteristicile dialogului si sa sincronizeze acest dialog.
6. Nivelul prezentare realizeaza operatii de transformare a datelor in formate intelese de entitatile ce intervin intr-o conexiune. Transferul de date intre masini de tipuri diferite (Unix-DOS, de exemplu) necesita si codificarea datelor in functie de caracteristicile acestora. Nivelul prezentare ar trebui sa ofere si servicii de criptare/decriptare a datelor, in vederea asigurarii securitatii comunicatiei in retea.
7. Nivelul aplicatie are rolul de "fereastra" de comunicatie intre utilizatori, acestia fiind reprezentati de entitatile aplicatie (programele). Nivelul aplicatie nu comunica cu aplicatiile ci controleaza mediul in care se executa aplicatiile, punandu-le la dispozitie servicii de comunicatie. Printre functiile nivelului aplicatie se afla:
o identificarea partenerilor de comunicatie, determinarea disponibilitatii acestora si autentificarea lor
o sincronizarea aplicatiilor cooperante si selectarea modului de dialog
o stabilirea responsabilitatilor pentru tratarea erorilor
o identificarea constrangerilor asupra reprezentarii datelor
o transferul informatiei
Primele trei nivele de la baza ierarhiei (fizic, legatura de date, retea) sunt considerate ca formand o subretea de comunicatie . Subreteaua este raspunzatoare pentru realizarea transferului efectiv al datelor, pentru verificarea corectitudinii transmisiei si pentru dirijarea fluxului de date prin diversele noduri ale retelei. Acest termen trebuie inteles ca desemnand "subreteaua logica", adica multimea protocoalelor de la fiecare nivel care realizeaza functiile de mai sus. Termenul de subretea este utilizat si pentru a desemna liniile de transmisie si echipamentele fizice care realizeaza dirijarea si controlul transmisiei.
Modelul OSI nu este implementat in intregime de producatori, nivelele sesiune si prezentare putand sa lipseasca (unele din functiile atribuite acestora in modelul OSI sunt indeplinite de alte nivele). Modelul OSI este un model orientativ, strict teoretic, realizarile practice fiind mai mult sau mai putin diferite. Ei, va zice unul dintre voi, pai ce-am batut campii atata cu un model teoretic ? Mie nu-mi foloseste asta la nimic !
Lucrurile nu stau chiar asa. Intelegerea unui alt model este mult usurata de studierea modelului ISO-OSI, motiv pentru care orice carte serioasa il prezinta detaliat.
Sa vedem cum se realizeaza un transfer de date intre doua masini gazda. Cel mai bun exemplu este modul in care putem citi o pagina web aflata pe un calculator situat la mare distanta:
� utilizatorul lanseaza un program pentru vizualizarea paginilor web (browser)
� browserul este entitatea aplicatie care va "negocia" pentru noi obtinerea paginii
� nivelul aplicatie va identifica existenta resursei cerute de client (clientul este browserul, care-l reprezinta pe utilizator in aceasta "tranzactie" si a posesorului acesteia (serverul-inteles ca fiind entitatea ce ofera resursa ceruta nu calculatorul central al unei retele; in cazul nostru avem de-a face cu un server de web). Se realizeaza autentificarea serverului (se verifica daca partenerul este intr-adevar cine pretinde ca este (cam ciudata chestie pentru o retea, nu ?)) si se stabileste daca acesta este disponibil (=poate si vrea sa ne satisfaca cererea).
� Nivelul sesiune va stabili o conexiune intre procesul client si procesul server
� Nivelul transport se va ocupa de intretinerea conexiunii si de corectarea erorilor netratate la nivelul retea
� nivelul retea va asigura transferul datelor in secvente (pachete), stabilind drumul acestora intre server si client
Lucrurile sunt ceva mai complicate decat in cele prezentate mai sus. Datele sosesc prin intermediul mediului de comunicatie ca un flux de biti. La nivelul legaturii de date, bitii sunt transformati in cadre, iar la nivelul retea in pachete (vom vedea mai tarziu cum arata un pachet). In cele din urma, datele ajung la nivelul aplicatie unde sunt preluate de browser si ne sunt prezentate. Fiecare nivel adauga sau sterge o parte din informatiile de control atasate datelor de celelalte nivele.
2.4.2 Modelul arhitectural TCP/IP
Modelul TCP/IP a fost utilizat de reteaua ARPANET si de succesorul acesteia, INTERNET, numele provenind de la protocoalele care stau la baza modelului:
� TCP (Transmission Control Protocol)
� IP (Internet Protocol)
Obiectivul central avut in vedere la proiectarea retelei a fost acela de a se putea interconecta fara probleme mai multe tipuri de retele, iar transmisia datelor sa nu fie afectata de distrugerea sau defectarea unei parti a retelei. In plus, arhitectura retelei trebuia sa permita rularea unor aplicatii cu cerinte divergente, de la transferul fisierelor si pana la transmiterea datelor in timp real (videoconferinte).
Modelul TCP/IP are doar patru nivele:
1. Nivelul gazda-retea
Modelul nu spune mare lucru despre acest nivel, esentialul fiind acela ca, printr-un anumit protocol (nu se zice nimic despre el), gazda trimite prin intermediul retelei pachete IP. Acest protocol misterios difera de la o retea la alta si subiectul nu este tratat in literatura de specialitate.
2. Nivelul internet
Acest nivel este axul pe care se centreaza intreaga arhitectura, rolul sau fiind acela de a permite gazdelor sa emita pachete in retea si de a asigura transferul lor intre sursa si destinatie. Se defineste un format de pachet si un protocol (IP), nivelul trebuind sa furnizeze pachete IP la destinatie, sa rezolve problema dirijarii pachetelor si sa evite congestiile (lucreaza asemanator cu nivelui retea din modelul OSI).
3. Nivelul transport
Este proiectat astfel incat sa permita dialogul intre entitatile pereche din gazdele sursa si destinatie, pentru aceasta fiind definite doua protocoale capat-la-capat: TCP si UDP. Protocolul de control al transmisiei (TCP) permite ca un flux de octeti emis de o masina sa fie receptionat fara erori pe orice alta masina din retea. TCP fragmenteaza fluxul de octeti in mesaje discrete pe care le paseaza nivelului internet. La destinatie, procesul TCP receptor reasambleaza mesajele primite, reconstituind datele initiale. TCP realizeaza controlul fluxului de date pentru a evita situatia in care un transmitator rapid inunda un receptor lent cu mai multe mesaje decat poate acesta sa prelucreze. TCP este un protocol orientat pe conexiune
UDP ( User Datagram Protocol- protocolul datagramelor utilizator) este un protocol nesigur, fara conexiuni, destinat aplicatiilor care doresc sa utilizeze propria secventiere si control al fluxului si nu mecanismele asigurate de TCP. Este un protocol folosit in aplicatii pentru care comunicarea rapida este mai importanta decat acuratetea transmisiei, asa cum sunt aplicatiile de transmitere a sunetului si imaginilor video.
4. Nivelul aplicatie
Nivelul aplicatie contine protocoalele de nivel inalt, cum ar fi terminalul virtual (TELNET), transferul de fisiere (FTP) si posta electronica . Protocolul TELNET permite utilizatorului sa se conecteze pe o masina aflata la distanta si sa lucreze ca si cum s-ar afla intr-adevar langa aceasta. Pe parcurs s-au adaugat alte protocoale ca DNS (serviciul numelor de domenii), pentru stabilirea corespondentei dintre numele gazdelor si adresele retelelor, NNTP- folosit pentru transferul articolelor (stiri), HTTP-folosit pentru transferul paginilor web, e.t.c
|
|
