jokeru
Moderator
 Inregistrat: acum 15 ani
Postari: 72
|
|
Era toamna tarzie...,frunzele se lasau deja plutind in adiere spre pamantul umed,maroniu.Copacii se pregateau sa isi arate scheletul coroanelor lor,si asteptau ca pasarile ce zburau necontenit sa le viziteze ramurile goale.Dar,fiindca aerul se racea cu fiecare zi,numarul lor scazuse.Isi cautau caldura peste mari si tari,strabatand astfel drum lung pe imensul azuriu.
Florile se ofileau,calme si tacute,desi ploi marunte le atingeau.Noptile se lungeau si se grabeau parca sa le ascunda in noroi.Diminetile in schimb le descopereau intinse pe pamantul inmuiat de apa.
Parca toate incepeau sa dispara rand pe rand.Asa mi s-a pastrat in amintire acest tablou inainte de a-l parasi spre o alta destinatie.Casuta mea ramanea astfel silentioasa ,in timp ce imi indepartam pasii pentru o despartire.
Timpul ireversibil isi continua rolul,schimband zilele in nopti si noptile in zile.
La atingerea noului taram am poposit agale,desi obosit,ca sa il descopar cat mai repede.Intr-o foarte mare masura tot ceea ce ochii mei erau obisnuiti sa vada se schimbase.Priveam admirativ fiecare colt,fiecare frumusete care imi aparea in cale.Eram vrajit!
In jurul meu totul era natural ,si parca toate erau asezate la locul lor,sa functioneze matematic printr-o geometrie ireala.
Vantul era unul mai jucaus ,facandu-si simtita prezenta mai mereu printre cladirile intalnite in cale.Astfel se juca cu norii ,pe care ii aducea,uneori plini cu apa,care la randu-i cobora sub forma picurilor spre dedesubtul cerului.Alteori alegea nori simpli facand soarele sa apara ori sa dispara ca intr-un joc de-a v-ati ascunselea.
Plimbarea diurna m-a impins departe.Vedeam natura verde in luna decembrie cum nu o mai vazusem inainte.Parea fara efemeritate,vesnica.
Deja in sufletul meu incepuse sa bata o alta briza,una noua,insa copacii lasati acasa erau tot goi in inima mea.Asa zaceam eu intr-un colt ,deoparte,asteptand un vis sa invie.
Si s-au perindat multe fapte ,timpul nu le baga in seama ,fiind indiferent.Eu le traiam netinand cont ca doar ceea ce ma indispunea ma lovea.Inca asteptam ceva...
Intr-una din zile o porumbita isi flutura aripile in preajma mea,in timp ce eu,desi aveam privirea indreptata spre ea,nu o vedeam.Gandul meu ma indepartase intr-o alta directie,intr-un alt loc.Cand am revenit treaz unde eram,uitasem unde ma purtase gandul! Porumbita isi flutura aripile.O observasem.Mi-am intins mana ,iar ea s-a asezat grabita ,dar cuminte,bucuroasa ca asteptarea ei luase sfarsit.Fara vreo frica ca i-as putea face rau si-a rezemat capusorul de bratul meu,adormind instantaneu.
Oare pe unde calatorise?Dar mai ales de unde isi incepuse calatoria spre taramul acesta?Atunci mi-a reinviat amintirea din clipa despartirii de casuta mea.Tabloul acela care devenea parca morbid,dar totusi plin de viata.O alta viata.Oare si-a inceput lungul zbor tocmai din tabloul meu?Oboseala acumulata in mod sigur era a unui drum de peste mari si tari.Desi era o porumbita tanara oboseala s-a lasat totusi asupra ei.Si cat era lumea aceasta de mare ,ea a ales bratul meu.Dar oare de ce m-a ales pe mine cuibul ei?
Intunericul venise intre timp si el,si conducand-o intr-un loc mai cald i-am spus "noapte buna".A deschis ochii ,somnoroasa ,m-a privit parca zambind ,si a adormit inapoi.Doar luna ne mai unea in timp ce pasii mei se indreptau spre camera mea.
Somnul mi-a fost si mie lung,fara soapte,fara vise.Dimineata,la trezirea la viata insa,visul a inceput.Si aducandu-mi aminte de locul unde lasasem porumbita ma imbracasem subtire,uitand ca vantul avea inca chef de joaca.Ma pornisem catre ea.Dar...ea nu mai era! Zburase intre timp undeva departe.Mai ramasese doar...un sfarsit de vis.
Soarele reusise sa pacaleasca vantul,care pueril alergase prea in zari indepartate cu norii sai.Stralucirea lui ma chema sa imi continui traiul,impiedicandu-ma sa cercetez cu privirea cerul senin in speranta ca voi revedea porumbita.
Orele treceau cu aceeasi viteza,iar cand vantul s-a intors la locul sau,nu era singur. Soarele amortit,de parca ar fi fost legat se uita trist cum norii isi urmau stapanul.Iar caldura lui o simtea tot mai mult fara putere.Vantul se aventurase in tinuturi reci si imprumutase de acolo frigul,pe care l-a asternut deasupra mea.
Muncind,si ca sa inving noul amic al vantului,asteptam un semn ca poate porumbita va reveni la bratul meu.Intrebarile mele inca nu apucasera sa isi gaseasca raspunsurile.
Dupa cateva momente in fata mea doua aripi fluturau voioase.Era ea,porumbita.Se intorsese.Parca mi-ar fi citit gandurile!
M-a fixat cu privirea si ma chema prin mersul ei leganat sa o urmez,ca si cum avea ceva sa imi arate sau sa imi marturiseasca.M-am conformat,curios sa aflu despre ce era vorba.Iar cand m-am oprit in dreptul ei mi-a ales din nou bratul ca loc de odihna.Insa acum nu mai atipise si ma privea in continuare.Incepusem sa vorbesc cu ea,desi mai timid,iar ea parca intelegea ce ii spuneam,iar eu parca desluseam din ochii si miscarile ei raspunsurile ce le asteptam.Si fiecare clipa nastea intrebari noi...La unele primeam raspuns,la celelalte asteptam un moment viitor.Simteam ca voi revedea porumbita.
Presimtirea mi s-a adevarit mult mai repede decat prevazusem.Porumbita isi alesese noul locas de trai tocmai in preajma mea.
Imi parea o porumbita personificata,dar nu intelegeam :de unde atata dragoste?
Cand soarele se satura de-a v-ati ascunselea se retragea obosit in apusuri,anuntand ca se duce la culcare si ca nu va mai lumina in ziua aceea,dar ca prietena lui,luna,va veghea in noapte.
Pentru mine apusul reprezenta in acele zile ceva nostalgic,dar nu atat de mult pe cat il reprezinta acum,cand toate aceste amintiri au ramas in urma.
Si adormeam calm,in liniste.
In mod normal numaram zilele,la fel cum fac soldatii cand asteapta eliberarea.Dar pentru mine,in acele clipe,devenise o tristete.Nu vroiam sa calculez cate zile si saptamani mai ramaneau pana ce imi luam ramas bun de la porumbita.
A devenit apoi o obisnuinta sa ma viziteze la camaruta mea,precum si in timpul pauzelor la locul meu de munca.Ne intelegeam din priviri,si tot ce era secret pentru unul,celalalt nu divulga.Si ne simteam bine impreuna.
Era tot mai frumos.De cate ori puteam ne priveam in ochi.Exact ca doi indragostiti.
La greu ne ajutam,eu sarind in ajutorul ei,iar ea veghindu-ma prin zborul ei sa nu patesc ceva rau.
Simteam deja altceva in suflet.O exaltare inedita,un dor neintrerupt de a vedea,de a atinge ce iubeam! Si de a primi acelasi lucru in schimb.
Unele zile erau mai frumoase decat altele,mai grele,dar ea cand aparea,imi erau cele mai superbe!Avea un dar,si parca un suras miraculos.Un zambet care pentru mine era un medicament.Ma readucea la viata!
Ploile nu conteneau sa se opreasca in pofida rezistibilului vant.Acelasi joc il practicau impreuna cu soarele,cu norii,cu intunericul,cu luna.Nu se plictiseau niciodata.Doar pentru noi oamenii insemnau zile,saptamani,luni...
Si seri de seri la rand descopeream aceeasi magie in ochii si in zambetul ei,ca atunci cand l-am vazut prima oara.Eram din nou vrajit!
Dar intr-o zi era atat de entuziasmata incat nu a fost atenta,saracuta.Zburand haotic pe deasupra mea s-a lovit de un fir de plasctic,asezat cu rost unde lucram.Si desi cunostea zona tot s-a impiedicat de el.A cazut ametita pe covorul rosu amplasat si el strategic.M-a strigat piuind disperata sa o ajut.Si am fost acolo!Ne speriasem reciproc,insa desi o linisteam cu vorbe calde si o luasem in bratele mele,ea se panicase si incepuse sa tremure!Si-a revenit cu greu,in bratele mele.Imbratisarea mea ii conferea siguranta.
Dusmanul meu devenise timpul.Chiar daca isi pastra ritmul,tot aducea mai aproape ziua in care despartirea era inevitabila.Si ma intristam gandindu-ma astfel,doar cand ea nu era langa mine.In clipele petrecute impreuna raiul mi se parea si mai superb decat el insusi!
Insa inevitabilul s-a produs mai repede decat ma asteptasem.Hotararile se iau spontan uneori,iar pentru mine atunci a constat in prabusirea cerului peste mine.
Fluturandu-si aripile suave a venit la mine.Avea lacrimi in ochi pe care le controla sa nu curga peste obrajori ei mici si delicati.Imi transmise ca ii era dor de vazduhul de acasa si ca decizia ei e definitiva.Desi o intelegeam ceva in mine tot s-a prabusit.Lumea disparuse complet.Sunetele parca se intelesera sa se opreasca concomitent ca intr-un sincron.Si tot ceea ce simteam era durere.Cum imi va fi ziua de maine?,ma intrebasem.Raspunsul nu a mai venit!
Unde erau vantul,soarele?Desi jocul se terminase a mai ramas doar ploaia...Care mi s-a asezat in suflet de atunci.
Ce mai puteam face?O data am reusit sa o conving,insa atunci nu.
Inainte de a-si lua zborul spre pamantul natal m-am apropiat de ea si i-am spus ca ma bucur intr-un fel pentru ea ca merge acasa,dar si ca eram trist fiindca nu o sa ii mai vad ochii aceia mari si frumosi,ca nu o sa mai am in suflet raza aceea calda de soare cand vantul se va hotara din nou sa sufle tare,si astfel imi voi pierde puterea.Ca zilele ploioase de afara se vor muta in mine,ca oboseala nu va mai fugi de mine atunci cand nu va mai fi in preajma mea.I-am mai spus ca dupa ce va pleca voi iesi din viata ei,din cauza ca nu ne mai puteam sincroniza sa ne intalnim din nou.Si ca partea asta ma durea cel mai tare! De asemenea,ca asteptam sa se mai aseze inca o data pe bratul meu.Macar atat...Fara tine porumbito soarele cald nu va mai iesi de dupa nori,iar de maine va fi tot mai rece,tot mai frig!
Si a venit pe bratul meu.Ma privea fara sa clipeasca,fara sa se miste.Doar ochii erau acoperiti de lacrimi! M-a fixat asa cu privirea inca o data,iar o secunda mai tarziu si-a deschis aripile ridicandu-se in zbor.Am urmarit-o cum se inalta pana cand s-a pierdut in vazduh...
Fulgi albi se lasau plutind in adiere spre pamantul umed,maroniu.Vantul se linistise,speriat ca ar putea fi vinovat pentru suferinta mea.Insa era tot mai rece!
Imi era dor de frunzele cazute pe pamant,de copacii goi,de florile uscate ramase sub zapezi.Imi era dor de tabloul de acasa.Aici eram prea singur.Imi era dor,ca si acum,de porumbita mea,DE TINE!
P.S.: Daca pozele ar vorbi...
34.9KB
|
|
